TATAR.RO - DILDE, FIKIRDE, IŞTE BIRLIK

PROBLEMA ETNOGENEZEI TATARILOR

prof.dr.TAHSIN GEMIL,Univ.'Ovidius'-Constanta

Data fiind influenta, nu de putine ori esentiala, pe care tatarii au avut-o în evolutia istorica a mai multor popoare, trecutul tatarilor, în general, si problema etnogenezei lor, în special, au fost abordate sau studiate în numeroase lucrari, vechi si noi. Dar este de observat faptul ca, spre deosebire de celelalte popoare, obârsia si istoria tatarilor au fost studiate, pâna nu de mult, aproape în exclusivitate de catre straini, adica de catre netatari, ceea ce a dus înca de la început la complicarea chestiunii, caci ea a fost abordata si tratata de pe pozitii subiective si foarte diverse. Astfel, în a doua jumatate a secolului al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea, carturari tatari de seama din Kazan, Crimeea si Turcia au scris despre istoria nationala, dar aceste lucrari au avut o circulatie restrânsa si nu au avut ecou în lumea stiintifica internationala.

Acesti autori straini, mai mult sau mai putini învatati, care s-au preocupat de istoria tatarilor, inclusiv de problema etnogenezei acestora, pot fi împartiti în doua categorii. În prima categorie se afla cei care au purces la studiu cu convingeri si concluzii preconcepute. Pentru acesti autori, între care se afla îndeosebi vechii cronicari apuseni si istoricii rusi, tatarii nu sunt nimic altceva decât un popor barbar, cuceritor si distrugator. Daca cronicarii medievali occidentali au cautat sa-i prezinte pe tatari ca " pedeapsa divina" pentru abaterea savârsita de la credinta fata de biserica romana, învatatii rusi au fost interesati sa justifice astfel expansiunea tarista, apoi bolsevica, în teritoriile stapânite de tatari. În a doua categorie, cea a cercetatorilor care se straduiesc sa fie obiectivi, se includ tot mai multi oameni de stiinta interesati de problematica istoriei tataresti. Din pacate, cliseele cultivate sute de ani de catre autorii din prima categorie se dovedesc înca foarte rezistente. Sunt înca destul de multi autori, inclusiv de origine turco-tatara, care, în ciuda obiectivitatii afisate sau a bunei-credinte, se vadesc în realitate tributari, cel putin partial, ideilor preconcepute în privinta tatarilor si a trecutului lor.

Tatarii si-au pierdut entitatea statala în pragul istoriei moderne, astfel ca ei nu si-au putut dezvolta propria istografie, în masura sa afirme si sa apere adevarurile fundamentale ale istoriei nationale. Abia în ultimii ani, istorici de origine tatara au început sa abordeze direct problema majora a etnogenezei propriului popor.

În prezent, în lume traiesc circa 12 milione de tatari, dintre care cei mai multi se afla în Republica Tataristan (5-6 milioane), Turcia (4-5 milioane) si în celelate regiuni exsovietice (1-1,5 milioane). Tatarii din Crimeea, care au fost deportati în totalitate, în 1944, au început sa se reîntoarca în patria strabuna; deja 250.000-260.000 dintre ei locuiesc în Crimeea. De asemenea, aproape în toate tarile din lume exista comunitati tataresti mai mari sau mai mici. În România traiesc aproximativ 35.000-40.000 de tatari.

Tatarii au împartasit soarta acelor popoare, putine la numar, carora vecinii prea puternici le-au rapit dreptul de a trai laolalta în tara stramosilor. Acest drept natural tatarii l-au pierdut chiar în momentul în care erau pe punctul de a se închega într-un mare popor între hotarele euro-asiatice ale celui mai mare stat tataresc din istorie: imperiul Hoarda de Aur (1243-1502).

Decaderea si apoi destramarea acestui mare stat a oprit procesul firesc de dezvoltare unitara a poporului tatar. El a fost divizat teritorial, mai întâi în sase state; apoi, dupa disparitia acestora, poporul tatar a fost nevoit sa traiasca segmentat. La ora actuala exista câteva mari grupari si mai multe comunitati tataresti, separate unele de altele. Desi divizarea îndelungata a imprimat unele trasaturi specifice fiecarei grupari sau comunitati, totusi este de observat faptul ca, în ansamblu, tatarii se raporteaza la aceeasi origine si identitate etnica. Reculul si disparitia acestui deosebit de important factor politic din Europa rasariteana, care a fost hanatul Hoarda de Aur, a înlesnit ascensiunea puterii Rusiei, care avea sa joace un rol atât de nefast pentru numeroase tari si popoare, dar în mod special în destinul istoric al poporului tatar. Rusia datoreaza mult tatarilor în privinta organizarii de stat, a compozitiei etno-sociale si a culturii; dar orgoliul imperial rus nu poate ierta tatarilor faptul ca ei sunt singurii din istorie care au îngenuncheat Rusia timp de câteva secole.

În privinta etnogenezei tatarilor de astazi sunt, în principal, doua puncte de vedere: prima opinie, mai veche, datorata îndeosebi autorilor rusi si, prin ei, raspândita si în alte tari, îi considera pe vechii tatari de origine mongola. Al doilea punct de vedere, care capata o pondere din ce în ce mai mare tin istoriografia mondiala de specialitate, îi apreciaza pe tatari, de la bun început, ca element component de seama al lumii turce. Indiferent însa de pozitia pe care se situeaza, toti cei care au abordat aceasta chestiune sunt nevoiti sa recunoasca faptul ca tatarii de astazi vorbesc o limba (dialect) de origine turca si prin întreaga lor traditie istorica si formatie etno-spirituala apartin lumii turce.

Asadar, problema apartenentei la lumea turca sau mongola se pune doar în privinta vechilor tatari, pe care din motive de sistematizare a expunerii îi putem numi conventional si prototatari.

Cea mai veche atestare documentara, cunoscuta pâna acum, a numelui tatar este din anul 732. În inscriptia de pe piatra tombala ridicata în acel an pentru kaganul Köktürk (Imperiul turcilor celesti) Kultighin sunt metionati de trei ori " treizeci de tatari" (Otuz tatar), care pare a fi o confederatie de triburi. Pe piatra de mormânt a lui Bilge Kagan (tot din imperiul Köktürk), ridicata în acelasi loc din nordul Mongoliei de astazi, în anul 735, se pomeneste si de confederatia celor " noua tatari" (Tokuz tatar). Este de la sine înteles faptul ca tatarii nu au aparut atunci; existenta lor trebuie sa fie mult mai veche. De altminteri, contextul în care ei sunt mentionati evoca perioada domniei kaganului Istemi (552-576), din acelasi stat Köktürk.

Tatarii sunt pomeniti si în însriptiile uigure de la jumatatea secolului al VIII-lea, când sunt relatate luptele purtate de uiguri, în anii 743, 747 si 750, pe malurile râului Selenga, cu colitia formata în confederatiile celor " noua tatari" si " opt oguzi" .

În izvoarele chinezesti, tatarii (T`a-t`a sau D`a-d`a) apar începând cu secolul al IX-lea, tot în legatura cu tulburarile iscate în lumea turca vecina a Chinei. Dupa cum se stie, în anul 840, incitati de uneltirile chineze, kîrgîzii (sigur neam turc) au distrus imperiul turc uigur, ce luase, cu un secol înainte, locul imperiului Köktürk. Asa cum rezulta din sursele vremii, între timp tatarii, adica prototatarii, devenisera apropiatii uigurilor. Împreuna s-au deplasat catre sud-vest, pâna în regiunea Trufan, unde uigurii au întemeiat un nou stat . Poate si cu ajutorul aliatilor lor uiguri, la jumatatea secolului al X-lea au înfiintat si tatarii un stat propriu, situat probabil în apropierea celui uigur. În orice caz, începând cu anul 965, izvoarele chineze vorbesc destul de des despre un " stat tatar" , ai carui soli veneau în China, de obicei, împreuna cu cei ai statului uigur. Solul chinez Wang Yen-t`e mergând, în 981-984, în statul uigur, a trecut si prin formatiunea politica a celor " noua tatari" (Chiu-tzu Ta-tan). Numele unora din aceste triburi tatare, asa cum sunt transmise ele de catre acest sol chinez, sunt cu siguranta de origine turca: Wu-Ti-yin (Tighin, Tekin), I-li Wang-tzu (printul Ta-kan), Yü-yüeh Wang-tzu (printul Tarkan üge), s.a.

Apartenenta acestor prototatari la triburile turce este confirmata si de celebra lucrare anonima persana, din anul 982, intitulata Hudud al-Alam (Hotarele lumii), în care tatarii sunt desemnati drept un neam al celor " noua oguzi" (uiguri). În renumitul monument al limbii turce Divânü l?gat-it-Türk (Lexiconul turc), elaborat de Mahmud Kasgari, între anii 1072-1074, tatarii sunt enumerati printre cele douazeci de triburi turce cunoscute autorului. La rândul sau, geograful persan al-Gardizi (m. 1053) arata ca neamul Kimak, despre care se stie sigur ca era de origine turca, s-ar fi desprins din cel tatar mai mult, al-Gardizi explica printr-o legenda denumirea tataro-kimaka a fluviului Irtîs. Daca adaugam la aceste stiri si relatarile izvoarelor chineze, din anii 924-1119, care pomenesc de " tatarii de la Orhon" , se poate observa faptul ca, la începutul secolului al XI-lea, vechii tatari se raspândisera deja pe o arie întinsa din Asia Centrala. În urma cu o mie de ani, teritoriul de habitat al tatarilor (prototatarilor) cuprindea zona lor de obârsie, aflata în regiunea fluviilor Orhon, Selenga, Kerulen (nordul Mongoliei actuale), regiune ce constituie si zona de referinta a întregului neam turc. De aici, cum am vazut, prototatarii s-au întins catre sud-vest, în Turfan (nord-vestul Chinei), unde sunt semnalati alaturi de uiguri, iar apoi, la începutul mileniului nostru, îi gasim si pe malurile fluviului Irtîs, în apus.

Începând cu aceasta vreme, în izvoarele chinezesti, mai întâi, si apoi în cele musulmane si crestine, apar însa confuzii între tatari si mongoli. Cauza o gasim în faptul ca, în acea perioada, triburile mongole se deplaseaza catre sud-vest, în teritoriul actual al Mongoliei, unde, atunci, locuiau prototatarii si alte triburi turce.

Iata cum explica situatia unul dintre cei mai avizati specialisti în materie, profesorul Louis Hambis: " Le nom de Mongol désignait ? l`époque des T`ang (VII-IX si?cles) une tribu qui vivait sur le cours supérieur de l`Amour, et était connue pour sa sauvagerie; au cours de X et XI siécles, cette tribu se déplaça vers le Sud-Ouest et gagna la région arrosée par les fleuves Onon et K?rulen; elle finit par occuper la Mongolie orientale et se heurta aux Tatar, tribu turque vivant sur le cours inférieur de la K?rulen, avec laquelle elle fut constamment en lutte, et subit alors de graves revers...Par un hassard curieux, le nom des Tatar que les Mongols avaient vincus, finit par leur ?tre donné tant par les Chinois, que par les population occidentales, car le nom des Tatar avait acquis une grande renommée ? travers l`Asie, ? cause du rôle important que ceux-ci avaient joué pendant plusieurs si?cles" . (" Numele de Mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec. VII-IX) un trib care traia pe cursul superior al Amurului, si care era cunoscut prin salbaticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns în regiunea udata de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urma, Mongolia orientala (de astazi) si s-a izbit de tatari, trib turc care traia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave...Dintr-o întâmplare ciudata, numele tatarilor, pe care mongolii îi biruisera, a ajuns sa le fie dat lor, atât de catre chinezi, cât si de catre populatiile occidentale, deoarece numele tatarilor dobândise un mare renume în toata Asia, datorita rolului important pe care acestia l-au jucat timp de mai multe veacuri" ).

La rândul sau, un alt savant francez, cunoscut pentru studiile sale pertinente privind istoria vechilor turci, Jean-Paul Roux, apreciaza si el ca " fenomenul unic prin care numele tatarilor a fost folosit rapid pentru a desemna, spre marea furie a mongolilor însisi, toate hoardele unificate si, mai târziu, pe toti indigenii din stepele Europei rasaritene, din Asia Centrala si din Siberia nu se explica numai prin întâmplare, ci lasa sa se întrevada importanta rolului lor" .

Asa cum atesta izvoarele, înca din prima jumatate a secolului al XII-lea, deci la putina vreme dupa venirea mongolilor în zona locuita de tatari, numele de " mongol" aproape ca disparuse, fiind înlocuit cu celo de " tatar" . Faptul se explica atât prin superioritatea culturala a tatarilor, cât si prin însemnatatea lor politico-militara în regiune. În celebra " Istoria secreta a mongolilor" (Manghol-un Niuca Tobca`an), elaborata în limba mongola , în anul 1240, pe insula Köde din mijlocul Kerulenului, se arata ca mongolii nou veniti au fost permanent loviti de catre tatarii localnici. Acestia au împiedicat toate încercarile predecesorilor lui Genghiz han de a uni triburile mongole într-o formatiune politica. Conflictul mongolo-tatar a fost îndelungat si extrem de dur, implicând într-o parte si alta multi alti factori politici, îndeosebi China, care a cautat sa devina arbitrul situatiei. În cele din urma, tatarii au fost nimiciti de catre Temüçin (viitorul Genghiz han), în batalia sângeroasa de la Dalan-Nemürghes, din 1202. Ascensiunea rapida a lui Gengiz han se explica si prin programul sau restaurator antitatar. El a acordat mongolilor sai titlul de Kökü Manghol (Mongolii albastri sau celesti), ceea ce însemna ca acestia trebuiau sa-i domine pe toti ceilalti, potrivit vointei zeului suprem al cerului (Kök Tängri). Desi, în 1202, tatarii din zona Selenga-Kerzlen au fost masacrati si împrastiati în triburile mongole, numele lor a continuat sa existe, fiind pastrat de tatarii care parasisera mai înainte tinutul de origine si, mai ales, fiind adoptat de o parte a mongolilor si de toate populatiile si popoarele intrate în supunerea genghishanida. Altfel spus, odata cu începerea cuceririlor lui Genghiz han, etnonimul tatar a început sa capete un alt continut; în el au fost cuprinsi acum o multime de etnii, între care turcii detineau majoritatea, data fiind ponderea lor în toata Asia Centrala.

Curând, prin straduinte oficiale si, mai cu seama, datorita marilor victorii obtinute atât de repede, sentimentul mândriei etnice a facut ca mongolii sa-si redescopere numele si limba, refuzând, cel putin în paturile dominante, numele de " tatar" . Totusi, numele de " tatar" a continuat sa se raspândeasca în mod vertiginos, premergând chiar armatelor cuceritoare care veneau cu acest nume. Denumirea de " mongol" a iesit învingatore dupa moartea lui Genghiz han (1227), dar numai în zona de nucleu a puterii, adica în Mongolia de astazi. În schimb, în restul imensului teritoriu al imperiului genghishanid, mai cu seama în partile lui occidentale s-a impus denumirea de " tatar" .

Fazlollah Rasidoddin care, în 1310, a terminat marea sa opera Djami`ot-Tevarih (Suma istoriilor), bazata si pe sursele secrete si oficiale ale imperiului genghishanid, consemneaza faptul ca numele de " tatar" a desemnat mai întâi un popor diferit de cel mongol, iar apoi, dupa constituirea imperiului, pe tot parcursul lui au fost " denumite tatar toate popoarele turce" .

Asertiunea istoricului persan este sustinuta si de relatarea misionarului dominican, de origine maghiara, Julian, care, în 1237-1238, se afla în zona Volgai, atacata atunci de fortele genghishaniede. Dupa ce cucereau un loc, comandantii mongoli, scria misionarul maghiar, îi ucideau pe conducatorii locali; în schimb, " îi înarmau pe toti cei care erau în stare sa lupte si, numindu-i " tatari" , îi mânau înaintea lor la razboi" . De altminteri, se stie ca, inca din 1221, când Genghiz han a atacat Horasanul, majoritatea armatei sale era formata din neamuri turce. Mai mult, cercetatorii au calculat chiar si raportul etnic dintre mongoli si turci în cadru imperiului genghishanid, ajungând la constatarea ca la sapte turci abia revenea un mongol.

Având în vedere aceste realitati etnice, dar si pe cele de ordin conceptual, consideram potrivita folosirea denumirii de " mongolo-tatar" pentru imperiul genghishanid; primul element al denumirii, " mongol" , se refera la conducerea imperiului, unde mongolii au tinut sa aiba în mâinile lor pârghiile puterii (dinastia, posta, finantele, etc.), pe când cel de al doilea, " tatar" , cuprinde masa supusilor si armata, formate în cea mai mare parte din elemente de origine turca. Dar la sfarsitul secolului al XIII-lea si începutul secolului al XIV-lea, situatia din partea occidentala a acestui urias imperiu (parte individualizata sub forma statului Hoarda de Aur), se va schimba radical în favoarea celui de al doilea element al dihotomiei.

Lumea crestina apuseana a aflat despre " mongolo-tatari" mai întâi cu satisfactie, apoi cu spaima. Prima stire parvenita în Occident despre Genghiz han era legata de caderea puternicului stat al Horezmului, fapt întâmplat exact în timpul desfasurarii Cruciadei a V-a (1217-1221). Cruciatii au vazut în Genghiz han si victoriile sale împotriva statelor islamice semnul sigur al ajutorului calauzit de Dumnezeu. Stirea s-a contaminat rapid cu vechiul mit medieval despre existenta unui mare suveran crestin în rasarit: " preotul Ioan" sau " regele David" . Dar Genghiz han si urmasii sai s-au dovedit curând a fi foarte departe de asteptarile occidentalilor. Dimpotriva, armatele mongolo-tatare nu s-au multumit numai cu devastarea lumii musulmane si a celei chineze, ci s-au îndreptat si împotriva lumii crestine, ajungâand pâna la portile Vienei si pe coasta dalmatiana. Se pare ca mai sus pomenitul misionar maghiar, Julian, a fost primul care a vehiculat în Europa occidentala numele de tatar. De acum înainte, lumea crestina apuseana avea sa fie preocupata multa vreme de " problema tatara" . A fost convocat chiar si un Conciliu, cel de la Lyon (1245), care a dezbatut Canonul XVI, intitulat De Tartaris (Despre tatari). Pe lânga masurile politico-militare concrete recomandate tuturor statelor crestine, papalitatea a declansat, în acelasi timp, si un adevarat razboi psihologic asupra tatarilor. Amvoanele tuturor bisericilor au devenit veritabile nuclee de propaganda antitatara, iar efectele acestei actiuni sistematice de publicitate negativa sunt si astazi resimtite de catre tatari.

Odata cu formarea statului Hoarda de Aur, în anul 1243, prin desprinderea partii nord-vestice a imensului imperiu genghishanid, începe etapa decisiva a procesului de etnogeneza a tatarilor actuali. Între hotarele euro-asiatice, mai bine zis în partile europene ale acestui mare stat, care a fost imperiul Hoarda de Aur, a avut loc nasterea poporului tatar de astazi. Vechii tatari (prototatarii), atestati documentar din secolul al VII-lea, au contribuit la ivirea acelora noi în lume prin forta de atractie pe care au imprimat-o numelui de tatar.

Având în vedere limba si traditia spirituala a tatarilor moderni este cert faptul ca la formarea lor ca un nou popor a contribuit, în mod hotarâtor, elementul etnic turc. Nu este greu sa si identificam acest element de baza din etnogeneza tatarilor, ca fiind cel kâpceak, asa cum recunoaste, de altminteri, majoritatea cercetatorilor, inclusiv cei sovietici. Ca si în cazul altor popoare, si în procesul de formare a poporului tatar au intervenit multe alte elemente etnice, atât de aceeasi origine turca, cât si de sorginte neturca. Amalgamul etnic a fost cu atât mai mare în acest caz, cu cât marea invazie mongolo-tatara a ravasit si a deplasat, pe mari distante, enorm de multe popoare si populatii.

Kâpceacii, cunoscuti în Occident sub numele de cumani, iar de catre rusi sub cel de polovti, erau un neam turc asiatic, separat înca din secolele IX-X din marea ramura a " kimacilor" , care-dupa cum am mai aratat-se desprinsesera, la rândul lor, de tatari. În anii 1236-1238, când armatele mongolo-tatare au desavârsit cucerirea regiunilor nord-pontice si a bazinului Volgai, pâna dincolo de varsarea Kamei, în aceste tinuturi, ca si în cele situate mai la vest, catre Carpati si Dunarea mijlocie, se instalase, înca din secolul al XI-lea, stapânirea kâpceaca sau cumana. La jumatatea secolului al XIII-lea, când în acest întins teritoriu-denumit în sursele musulmane Dest-i Kâpceak (Stepele kâpceace)- s-a statornicit stapânirea Hoardei de Aur, de mai multa vreme, în zonele nord-pontice, inclusiv Crimeea, si în regiunea Volga-Ural (Jayik) procesul de asimilare de catre kâpceaci a populatiilor locale mai vechi (slavi, finici), ca si a celor de origine turca venite aici mai devreme (protobulgari, îndeosebi) era în plina desfasurare. Cucerirea mongolo-tatara a adus în acele regiuni noi valuri de populatii turce si triburi mongole, dar si elemente de alte origini etnice (caucazieni, iranieni).

Am precizat mai înainte faptul ca proportia elementului mongol în cadrul imperiului genghishanid si, desigur, în cel al armatei sale era mult mai mica decât cea detinuta de elementul etnic turc. Rasidoddin precizeaza faptul ca, la moartea lui Genghiz han (1227), când s-a facut împartirea ostilor si triburilor mongole între urmasii sai, Batu han, mostenitorul ulusului (tara) Djuci din apus, ar fi primit doar 4.000 osteni si 9.000 membri de trib de origine mongola. " Restul armatelor era compus din turci raliati-kâpceaci, bulgari, oguzi, etc.-ceea ce explica de ce hanatul djucid (Hoarda de Aur-T.G.) s-a turcizat atât de repede" . Al-Umari, din secolul al XIV-lea, apreciaza si el ca era foarte redus numarul mongolilor stabiliti în Desst-i Kâpceak, fapt ce facut ca ei sa fie rapid asimilati de catre kâpceaci (cumani). Procesul de turcizare a întregului hanat al Hoardei de Aur, mai bine spus, procesul de turcizare a elementului etnic mongol minoritar din acest stat a fost grabit si desavârsit odata cu recunoasterea credintei islamice ca religie oficiala a statului. Adoptat oficial de catre hanul Berke (1257-1266), acest act al islamizarii constituie, fara îndoiala, un punct de cotitura în devenirea istorica a poporului tatar. Gratie Islamului, tatarii au putut evita pericolul slavizarii. Orientarea Hoardei de Aur catre lumea islamica a precipitat ruperea legaturilor sale cu uniunea si traditia mongola. Prin hanii Berke (alias Djemaleddin Ibrahim) si Özbek, Hoarda de Aur si poporul tatar nascut între hotarele sale s-au înscris definitiv în lumea turco-islamica. " Odata cu turcizarea mongolilor si convertirea Hoardei de Aur la Islam, la sfârsitul seclului al XIII-lea si începutul secolului al XIV-lea, un stat turco-musulman a dominat întreaga Europa rasariteana, de la Baltica la Marea Neagra" .

Asadar, începând cu secolul al XIV-lea, a aparut în lume un nou popor-cel tatar-format din simbioza diverselor elemente de origine turca într-un singur corp, având cauza elementul kâpceak (cuman), la care s-au adaugat elementul mongol si elemente de alte origini etnice (finici, slavi, caucazieni, germanici).

Unul din cei mai buni cunoscatori ai istoriei turce si mongole-Bertold Spuler-a sintetizat aceasta problema a formarii tatarilor de astazi, problema care pentru unii pare înca atât de complicata: " Dupa informatiile pe care le avem-si, în egala masura, dupa indiciile fizice ale tatarilor de la Volga care traiesc acum-elementul mongol a fost mai slab aici, chiar de la începutul stabilirii, decât în Persia si, mai cu seama, în Asia Centrala. Limba mongola a disparut din documente si de pe monede mai repede aici decât în alte parti; ea a fost înlocuita, înainte de toate, de limba turca rasariteana (numita multa vreme " djagatay" ) si, pe lânga aceasta, de persana. Acest proces de transformare a avut ca rezultat un amestec al rasei dominante a cuceritorilor mongoli, pe de o parte, si turcii autohtoni sau imigrati de curând în bazinul Volgai, pe de alta parte; aceasta este originea poporului modern al tatarilor. La aceasta au fost incluse si elemente eterogene, ca bulgarii de la Volga (a caror limba era mai îndepartata decât a celorlalti turci) si numerosi finici de la Volga. De asemenea, ei nu întârziara sa exercite o influenta somatica pronuntata asupra natiunii tatare care se nastea" .

Aparitia tatarilor ca parte integranta a lumii turco-musulmane a imprimat evolutiei lor caracteristicile spirituale ale acestei lumi. Civilizatia tatara din Hoarda de Aur-atestata de marturiile cronicarilor si calatorilor vremii, cât si de sapaturile arheologice efectuate, din pacate înca atât de putin, în unele din centrele ei urbane-a fost racordata la valorile rafinatei civilizatii islamice din acel timp. Mai cu seama Egiptul mameluc-cu care tatarii s-au aflat nu numai în alianta politica si militara, ci si în legaturi de sânge-a jucat un rol foarte important în dezvoltarea civilizatiei urbane a Hoardei de Aur.

Dar, înainte de a se fi putut omogeniza într-un singur popor pe întregul cuprins euro-asiatic al Hoardei de Aur, statul care adapostise si hranise procesul de formare a tatarilor a început sa decada; iar începând cu secolul al XV-lea, din Hoarda de Aur s-au desprins mai multe state tataresti de sine statatoare: hanatele de Kazan, Crimeea, Astrahan, Kasim, Nogay si Siberia. Dupa disparitia Hoardei de Aur, în 1502, aceste state au constituit cadrul politic în care a continuat evolutia poporului tatar. Dar nu a trecut mult timp si, începând cu jumatatea secolului al XVI-lea, aceste state tataresti au fost cotropite si lichidate de puterea ruseasca aflata în ascensiune. Singurul stat tataresc care s-a pastrat pâna la sfârsitul secolului al XVIII-lea, mai precis pâna la 1783, a fost Hanatul Crimeei.

Tatarii din fostele hanate tataresti anexate de Rusia au fost siliti sa-si paraseasca locurile de bastina, iar cei ramasi au devenit curând populatii izolate si chiar minoritare în masa colonistilor slavi asezati sistematic de autoritatile rusesti pe teritoriile lor. Desi separati unii de altii si supusi actiunilor brutale de dezradacinare, deznationalizare si chiar de convertire la crestinism (kresinii), tatarii au continuat sa-si pastreze identitatea etnica, iar atunci când conditiile au fost permisive-cum a fost cazul cu tatarii din Kazan si Crimeea, în secolul al XIX-lea -ei si-au dezvoltat cultura si limba nationala.

Tatarii din Crimeea, organizati în cadrul unui stat propriu si protejati de o mare putere, cum a fost Imperiul Otoman, au mentinut legatura strânsa cu lumea turco-musulmana, reprezentata de fapt de Turcia, pe când celelate segmente ale poporului tatar au ramas multa vreme rupte între ele, cât si cu lumea turco-islamica din afara Imperiului rusesc. Elementul turco-musulman care a constituit baza si factorul coagulant în procesul de formare a poporului tatar s-a dovedit atât de puternic încât, si acum, dupa mai bine de patru secole de evolutie separata, tatarii din Crimeea si cei din Kazan, ca si comunitatile tataresti aflate în alte regiuni sau tari, cum ar fi bunaoara tatarii din România, se pot întelege lesne cu toti cei care poarta acest nume. De asemenea, ei pot comunica destul de usor si cu rudele lor apropiate ramase în Asia Centrala (uzbeci, kazahi, kîrgîzi), ca si cu toti cei care se raporteaza la originea comuna turca.

Approaches to the history of tatars-and especially to the issue of their ethnogenesis-have been made so far from a subjective point of view serving political purposes rather than objective one aiming to highlight scientific truth. Tatars were seen by early Christian chroniclers as well as by several western historians as " God’s punishment" for deviations from the teaching of Rome, while Russian historians employed their skills at justifying thus the Tsarist expansion over Tatar territories.

Over the last decades, an ever greates number oh historians have applied themselves to the task of shedding a light on the true history of Tatars. Unfortunately, part of their approaches have continued to be tributary to the same old clichés cultivated with great care by the Roman Church and by Russian historiography. We should nevertheless mention a series of pertinent studies by some of the most prominent specialists in Central Asian issues, as well as the free access granted to Tatar historians by the liberalization of régimes in Eastern Europe and, most of all, in the ex-USSR.

Based on the first document assessing the presence of the Tatars which dates back to 732 and also employing other sources of the time, the coclusion is reached that the ancient Tatars-whom the author conventionally designates as proto-Tatars-belongs to the Turkish tribes. The force of attraction given to the appellation Tatar is considered to be the most prominent contribution of the proto-Tatars to the ethnogenesis of the nowadays Tatar people. Researches having focused on the history of Genghis Khan’s Empire are of the same mind when ascertaining thatboth the population and the army of this huge state counted a non-Mongolian majority with a predominant Turkish element. This enormous mass of people within which Mongols hemselves were a minority, bore the generic name of Tatars.

The coming into being of the khanate of the Golden Horde as a political entity would mark the embarking upon a decisive stage of ethnogenesis. The Tatar people was born within Euro-Asiatic boundaries,to be more precise in the European parts of the great Khanate of the Golden Horde (1243-1502). The Islamization of the Golden Horde impelled by Khan Berke (1257-1266) and completed by Khan Özbek (1312-1340) would coincide with the final stage of ethnogenesis of the modern Tatars.

Also based on conculsions reached by prominent specialists such as Louis Hambis, Bernard Lewis, Gotthard Jäschke, Behaeddin Ögel, Jean-Paul Roux, Bertold Spuler, Mustafa Kafai a.s.o., it is being highlighted that in the process of ethnogenesis of the Tatar people the Kiptchak (Cuman) element was the bottom layer on which an osmose would take place between pre-existing elements of Turkish origin and elements newly arrived in the western part of the Golden Horde. To this main body of Turkish origin a contribution derived from the Turkification of the minoritian but politically dominant Mongolian element would add up. As in the case of other peoples, during the process of ethnogenesis as well as in the subsequent evolution of the Tatars several other ethnical influences would be at work, exerted, among which we may cite as most prominent the Finnish, the Slav, the Caucasian, the German, the Persian ones.

But before the Tatar people could reach unitary development, the state which had harboured and nurtured its process of formation would witness a decline followed by disintegration. Tha Tatar people underwent thus a fragmentation among the Tatar khanates being set upen the ruins of the Golden Horde, in the 15th-16th centuries. Beginning with the middle of the 16th century, this fragmentation would be aggravated by the liquidation of these Tatar states as a result of Russian expansion. Throught the centuries, all these segments of the Tatar people-apart from the Crimean Tatars, whose close links to Turkey were preserved until the destruction of their state in 1783-would live in isolation from the Turkish-Islamic world outside the Russian (Soviet) Empire, as well as from one another.

Even if the separate historical evolution allowed for the development of differents traits characteristic of the various Tatar groups and communities, it is irrefutable that most of the nowadays 12-14 million tatars have the same ethnical identity and speak dialects of the same Turkish language. As a result, the Tatars can communicate rather freely with all the peoples and populations having the same Turkish origin as theirs.

Therefore, the Tatar people of nowadays was born in the European parts of the great state of the Golden Horde, as a people of Turkish origin and of Islamic faith.